Numarul 22 Profil Promo

Chef Vezeteu visează să formeze o generaţie de pizzaioli după cele mai înalte standarde ale şcolii italiene

Vasile Vezeteu
Adaugat de iasul

Vasile Vezeteu, chef şi maestru pizzaioli, este un român suspendat între două lumi: între Vestul care i-a oferit o cale în viaţă şi un mod de a gândi, şi ţara, unde încearcă să devină un repatriat prin antreprenoriat. Revenit în România de doar câteva luni, s-a stabilit la Iaşi ca manager de restaurant (a luat în administrare spaţiul Casei Lavric) şi visează să se dedice pe viitor exclusiv instruirii unor ucenici care doresc să înveţe să prepare „adevărata pizza italiană“. În cei peste 15 ani de când a plecat în Occident, a lucrat în două ţări foarte diferite între ele: Italia şi Norvegia. S-a mândit cu naţionalitatea sa, dar a fost nevoit să o şi ascundă.

Adaptarea la România este dificilă, cu atât mai mult cu cât n-a revenit în acelaşi context social în care a părăsit-o acum un deceniu şi jumătate, ci într-o realitate cu totul diferită de lumea sa de adolescent în care îşi împărţea timpul între Tupilaţi, în judeţul Neamţ, şi Mangalia, unde la 17 ani şi jumătate lucra deja ca barman-ospătar. A fugit de acasă pentru că refuza gândul că va rămâne toată viaţa fierar-potcovar, meseria pe care o deprinsese acasă.

De la fierar la Tupilaţi la proprietar de restaurant la Montalto di Castro

chef vezeteu1România anului 1993. Capitalismul încă nu schimbase radical faţa litoralului, iar în bucătăria hotelului „mangaliot“ (în care îşi găsise casă şi loc de muncă Chef Vezeteu la 18 ani încă neîmpliniţi) se gătea „industrial“. A început să tragă cu ochiul la bucătărie şi să-şi dorească să devină într-o zi bucătar. Şansa de a pleca din ţară s-a ivit abia la 24 de ani, după un „stagiu“ de fierar şi proprietar de bar. Cârciumă cu fierărie la Tupilaţi: cât să nu uite meseria de barman. În Italia n-a ajuns la bucătărie de la bun început, ci a trebuit să treacă printr-o dură lecţie de adaptare la viaţa de la Roma. În 2003, la Ancona, Vasile Vezeteu intră pentru prima oară într-o bucătărie pentru a găti clienţilor. „Tragi cu ochiul la fratele mai mare, să vezi ce face. Am primit la faţa locului educaţie gastronomică şi am rămas opt ani în aceeaşi bucătărie“. Încă nu ştia nimic despre pizza, deşi îi vedea pe toţi cum se „înfarinau“. Mai târziu, „pizzarul“ restaurantului şi-a luat lumea în cap, şi patronul i-a comunicat că, de a doua zi, prepararea de pizza devine noua sa responsabilitate. „Prima mea reacţie a fost să plâng, abia îmi câştigasem cu multă trudă un loc la tigăi, ca să ajungi să prepari ceva la tigaie într-o bucătărie trebuie să treci prin multe etape. Deşi încercau să-mi explice că-mi dau mai mulţi bani, nu concepeam să-mi las cele două locuri la tigăi câştigate, erau ale mele!“, îşi aminteşte Vasile Vezeteu. A învăţat să facă pizza şi a lăsat bucătăria de la malul mării pentru „o bucătărie de munte“ în Gubbio, între timp câştigându-şi şi atestatul de chef.

„Prima diplomă de pizzaiolo am luat-o în 2009, la Şcoala Naţională de Maeştri. Am învăţat să dozez, să cântăresc, am ajuns să cunosc în detaliu fiecare ingredient“, povesteşte Chef Vezeteu. Un alt pas important l-au constituit cursurile de antreprenoriat, urmate cu scopul de a-şi deschide propriul restaurant. „În Italia este obligatoriu să urmezi cursuri, se fac la Camera de Comerţ. Zi de zi, de la unu la şase după-amiaza am mers foarte conştiincios. Fără diplomă, nu poţi intra în afaceri“. Primul său business l-a deschis tot lângă mare, la Montalto di Castro, „un restaurant de 350 de metri pătraţi cu o bucătărie pentru care îţi trebuiau role ca să o parcurgi. La început a mers bine, însă venise deja criza economică, iar afacerea necesita mulţi angajaţi, investiţia în instrumentar fusese de aproape 80.000 de euro, în parte banii mei, în parte bani luaţi de la bancă“. A fost şi locul în care a început să susţină cursurile de „pizzari profesionişti“, însă două inundaţii consecutive ale clădirii l-au determinat să renunţe la administrarea spaţiului. Aventura a continuat tot în Italia, la Cellere, cu un restaurant mult mai mic care aducea venituri doar vara, în sezonul turistic. Iarna, Cellere rămâne cu populaţia sa stabilă: doar 2000 de suflete.

Duşul rece norvegian şi reîntoarcerea acasă

pizzaViaţa sa avea să ia o turnură neaşteptată: o familie de norvegieni, proprietari de restaurant, l-au testat în Cellere în calitate de clienţi şi l-au recrutat pentru a lucra în Norvegia. „Mi-a fost cumplit de greu, pentru că engleză nu ştiam, română nu puteam vorbi, italiană ştia doar un coleg chef polonez, iar speranţa antreprenorilor era că voi învăţa norvegiana. Îşi doreau să ies din bucătărie şi să devin manager, presiunea a fost mare, deoarece simţeam că îmi cer foarte mult într-un timp extrem de scurt. Doi ani de zile nu am avut voie să spun că sunt român, am vorbit numai în şoaptă. Mie îmi plăcea să le vorbesc despre România, le spuneam că avem o ţară foarte frumosă, dar interesul lor era foarte scăzut“. În timpul în care a lucrat în Norvegia, Vasile Vezeteu a mai făcut un drum în Italia pentru a-şi lua încă o diplomă de maestru pizzer pe care şi-o dorea foarte mult. Dar norvegiană nu a reuşit să înveţe suficient de bine, iar acesta a fost momentul în care s-a hotărât să încerce să revină în România şi să să împărtăşească în limba sa maternă cunoştinţele căpătate de-a lungul anilor. „Îmi doresc să pornesc această şcoală aici, în România, sunt sigur că există foarte mulţi interesaţi să deprindă meseria de pizzaiolo“.

Adaptarea la viaţa în Iaşi?

Vasile Vezeteu 2„După patru luni de zile, nu aş putea spune că m-am adaptat. Sunt uimit zi de zi de abordările românilor, în Italia sau în Norvegia oamenii privesc lucrurile destul de limpede, de asemănător. Mi-a lipsit România, dar am crezut că schimbările în ţară, inclusiv de mentalitate, s-au produs accelerat. Nu văd asta însă, sau nu pe cât mi-aş fi dorit să văd. Mă gândesc însă că dacă reîncepem o viaţă aici, noi, cei care am trăit mulţi ani în Vest, vom schimba lucrurile. Se întorc însă foarte puţini, am discutat cu mulţi români care au încercat să se întoarcă şi să pornească afaceri aici. Au început, dar nu au avut poate suficientă răbdare şi au renunţat. Trebuie să facem şi noi efortul de a ne adapta şi de a înţelege: de la puterea economică a clientului, mai scăzută în România decât acolo unde am trăit noi, până la temperament. Ne e greu să rezistăm nouă, celor care ne-am întors, acesta este adevărul. Evident, dacă afacerile românilor reveniţi în ţară vor începe să prospere, vor prefera să rămână aici, alături de familiile lor care au îmbătrânit“.

Vasile Vezeteu nu poate răspunde încă afirmativ la întrebarea dacă s-a întors definitiv. „Încă nu mi-am adus toate bagajele din Norvegia, voi mai merge, dar nu voi sta mult. Şcoala pe care vreau să o construiesc aici trebuie să aibă viaţă lungă şi îmi va solicita toată atenţia. Este proiectul căruia vreau să mă dedic. Trebuie timp“, încheie Chef Vezeteu.